Vecina mea, mătușa Liuba, locuiește vizavi. Trec des pe la ea să o vizitez: fie pentru un ceai, fie pentru a-i lua lapte, fie pentru a lua niște medicamente. Nu aș spune că e complet singură - are o fiică, dar s-a căsătorit cu mult timp în urmă și s-a mutat în străinătate, își sună mama pe Skype și ocazional trimite pachete. În ultima ei vizită, acum trei ani, i-a dat mătușii Liuba un pisoi ca să nu mai fie atât de singură. S-a dovedit a fi un cadou foarte eficient; vecina mea îl adoră absolut pe iubitul ei British Shorthair, Musa. Pisicuța i se potrivește perfect: calmă, afectuoasă și foarte frumoasă.
Musya stătea adesea lângă bona ei, la fereastră, observând tot ce se întâmpla în curte. Era singura lor legătură cu lumea exterioară. Ori de câte ori aduceam cadouri mătușii Liuba, îi aduceam mereu și o recompensă pisicii. Și, în semn de recunoștință, se urca în poala mea, torcea și mă mângâia. Apoi, după câteva minute, sărea jos și se urca în brațele vecinei. Practic, era animalul de companie perfect, devotat și stoic.
Într-o noapte, mătușa Liuba m-a sunat, abia reținându-și suspinele, să-mi spună că pisica ei, Musya, moare – zăcea pe jos, țipând isteric. Probabil a fost otrăvită de peștele pe care i-l adusesem. Mi-am amintit că era o clinică veterinară deschisă non-stop în apropiere. Așa că am apucat-o pe mătușa Liuba care plângea, ea a apucat-o pe Musya care țipa și am alergat la veterinar. „Domnule doctor, pisica mea moare, ajutor!”, a gemut vecina când am ajuns la spital. Doctorul s-a uitat rapid la animal, ne-a condus pe ușă și ne-a spus să așteptăm. După ce s-a calmat puțin, vecina și-a cerut scuze că m-a deranjat în miez de noapte și m-a trimis acasă, promițând să-mi spună cum s-a terminat totul a doua zi dimineață.
Într-o dimineață devreme, încă neașteptând niciun apel de la vecina mea, m-am hotărât să merg eu însumi la ea. Femeia mi-a deschis ușa. Nu mai plângea. Dar, dintr-un anumit motiv, nici Musya nu a alergat să mă întâmpine. Presupunând că e mai rău, în loc să spun „bună ziua”, m-am uitat întrebător la vecină. Mi-a făcut semn să intru și m-a condus în cameră. Într-o cutie de carton lângă pat, pe o grămadă de prosoape, zăcea Musya. Vie! Și lângă ea, alergând... doi pisoi nou-născuți. Am răsuflat ușurată. Iar mătușa Liuba, ștergându-și o lacrimă, a spus: „Cât m-a speriat! Mă întrebam ce m-aș face fără pisicuța mea! Și ea, bandita, era așa! A decis să mă facă fericită!” Femeia mi-a povestit că la o jumătate de oră după ce am plecat de la clinică, veterinarul a dus-o în cabinet și i-a arătat „motivul” pentru care animalul de companie își speriase atât de tare stăpâna.
S-a dovedit că Musya nu era deloc o casnică plinuță și leneșă, ci o cochetă năzdrăvană și șmecheră, care stătea fidelă la picioarele stăpânului ei în timpul zilei și se strecura pe fereastră la o plimbare noaptea. Apoi, dimineața devreme, se întorcea acasă cât timp stăpânul ei încă dormea. Iar motivul creșterii bruște în greutate a animalului nu a fost un stil de viață sedentar, ci sarcina. Și nu a existat nicio otrăvire; Musya a decis pur și simplu să nască. Acum, mătușa Liuba are o întreagă familie de pisici în apartamentul ei - cu siguranță nu se va plictisi niciodată de ele.
